Capitolul 1

 

Noaptea se aşternuse ca o gaură neagră, gata să înghită tot ce îi stătea în cale. Eu eram întinsă pe pervazul gemului meu şi priveam picăturile mici de ploaie, care cad încet şi se preling pe gemul meu.

Nu puteam să dorm. Pur şi simplu când pun capul pe pernă încă rememorez acel coşmar de acum 3 ani de zile, acel accident teribil.

Numele meu e Aurora şi mi-am pierdut părinţii acum trei ani de zile. De obicei nu aveam probleme cu somnul, dar în ultimele două zile am rememorat acel accident ca şi cum o forţă nevăzută m-ar oblige să trec prin el iar şi iar. E groaznic!

Îmi amintesc şi acum vocea tatei, care se certa cu mama pe melodia care o să urmeze la radioul maşinii. Desigur că mereu câştiga mamă, tata niciodată nu a putut rezista şarmului ei înnăscut. Era foarte frumoasă, slabă înaltă, cu un păr castaniu des şi puţin buclat la vârfuri şi cu nişte ochi mari şi căprui de păpuşă. Nu pot spune că am moştenit-o. Eu mai mult semăn cu tata. Faţa mea este rotundă exact ca a lui cu un nas borcănat şi ochi micuţi, înfundaţi în orbite. Sunt departe de a fi vre-o frumuseţe. Totuşi ceva am moştenit de la mama, părul meu este exact ca al ei. Castaniu şi lung până la mijloc, puţin buclat la vârfuri. Un mare plus pe care îl are înfăţişarea mea: PĂRUL stă cum vreau şi pot să-i fac ce vreau fără să-l stric foarte rău. Nu că aş fi vre-o împătimită a modei. Îl las pur şi simplu cum îi căşună lui. Câteodată nici nu mă pieptăn dimineaţa, pentru că sunt în întârziere.

Dar de ajuns despre părul meu. Să revin la acea zi.

Tata vroia să pună melodia lui preferată de la Bon Jovi-It’s my life, pe care mama nu o suporta, iar mama vroia să pună melodia A drop in the Ocean de Ron Pope. Cum spuneam, mama a câştigat. În maşină răsunau versurile melodiei, care să fiu sinceră mereu am adorat-o.

A drop in the ocean, A change in the weather, I was praying that you and me might end up together. It’s like wishing for rain as I stand in the desert, But I’m holding you closer than most, ‘Cause you are my heaven.

În timp ce eu şi mama fredonam melodia, tata îşi dădea ochii peste cap. Aveam o voce bună. Tatei mereu îi plăcea să se uite în ochii mei şi să mă asculte cântând. La fel ca acum…ochii lui mă priveau blânzi şi mândrii…nu mai era atent la drum. Camionul din faţa noastră claxonează disperat…tata reuşeşte să-l evite dar intră într-un copac.

Tot ce îmi pot aminti sunt acele lumini şi o siluetă masculină, a cărei faţă nu o pot vedea. Ceea ce este ciudat la silueta respectivă, sunt aripile…mari şi negre extrem de frumoase. Acea prezenţă îmi apare mereu la sfârşitul accidentului, de fapt dacă stau bines să mă gândesc am visat acea creatură timp de 1 an şi jumătate după moartea părinţilor mei. Părea ca şi când m-ar veghea.

Doar că este o problemă…după accident ( după ce am văzut acea lumină ) m-am trezit în patul meu şi am crezut că totul fusese doar un vis. Dar când am coborât scările am văzut-o pe bunica doborâtă de durere şi am început să plâng. Am realizat că nu visasem şi m-am dus să o întreb eu cum scăpasem.

Ea mi-a spus că nu am fost cu ei…acea propoziţie mi-a răsunat mereu în cap timp de 3 ani de zile am stat şi încă mai stau şi mă întreb ce naiba s-a întâmplat.

Totul a fost real! Privirea tatei, parfumul mamei Angel&Demons, mâna ei care m-a mângâiat uşor pe cap în timp ce cântam cu ea odată.

De un lucru sunt foarte sigură…şi anume că am fost acolo în acea zi.

Trebuie să aflu cum am ieşit din maşina aia. Cine m-a salvat. Şi nu o să renunţ până nu o să aflu acest lucru. Pentru liniştea mea sufletească şi ca să dovedesc că nu sunt nebună cum probabil a crezut bunica în acea zi.

Autor: Simo