Capitolul 5

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

ARIPI! ARIPI mari şi… NEGRE? Nathan s-a întors cu faţa spre mine. Şi aripile lui formau o inimă deasupra capului său. Erau superbe. Asta nu putea să fie real, ştiam că este ceva ciudat la băiatul ăsta dar să fie înger la asta nu m-aş fi gândit în toată viaţa mea.

Poate visam, m-am ciupit cu toată puterea de mâna stângă, unghiile mi-au intrat atât de mult în piele, încât aproape că mi-a dat sângele. Deci nu visam… atunci ce se întâmplă? Nathan nu se mişca, capul lui stătea îndreptat spre pământ. Expresia mea probabil era şocată, dar nu speriată, doar şocată. Am luat o gură mare de aer şi mi-am pus picioarele în mişcare. Încet, precaută m-am îndreptat spre el.

Am străbătut distanţa dintre noi, iar acum privirea lui era îndreptată spre balerinii mei roz pal. Mâinile îmi tremurau şi dabia puteam să le mişc. Am încercat să-mi controlez emoţiile pe care, le simţeam atunci. Am inspirit şi expirat, pulsul meu aproape revenind la normal. Am expirat încă o dată şi cu o mână tremurândă, i-am ridicat bărbia şi i-am îndreptat faţa spre mine. Ochii lui tot nu mă priveau. Asta chiar începea să mă enerveze!

În cele din urmă am vorbit.

– Nu ştiu ce să spun, pur şi simplu sunt intrigată şi… curioasă. Am spus pe un ton ferm.

El tot nu vorbea aşa că am continuat.

– Din cauza asta mă întrebai de îngerii exilaţi ce părere am. Am spus ca o concluzie personală. Să ştii că părerea mea este aceeaşi, îi admir pentru ceea ce fac şi sunt cei mai frumoşi îngeri, pentru mine cel puţin. Am spus pe un ton blând.

Tot nimic, băiatul ăsta începea să mă calce pe nervi.

– Pentru Dumnezeu, Nathan spune ceva! Am ţipat eu exasperată.

În cele din urmă el şi-a ridicat privirea spre mine, mai bine tăceam pentru că de îndată ce a făcut asta m-am pierdut în ochii lui.

– Norocoşi… îmi aruncă el pe un ton trist şi cu o privire sfâşiată de durere. Nu suntem norocoşi. Eu fac parte dintre acei îngeri exilaţi, noi trebuie să facem drumuri între Rai şi Iad şi să îndeplinim diverse sarcini. Suntem ca un fel de sclavi, doar că nu aparţinem unui loc anume, suntem între. Ai idee cât de greu este să fii între, să nu ai nici-o parte a ta, să fii singur. Singurătatea este sfâşietoare Aurora, nu cred că vrei să simţi pe pielea ta tot ce am simţit eu. Spuse el pe un ton acuzator şi răstit, dar totuşi îndurerat.

Nu ştiam ce să spun. Am lăsat capul în jos, dar totuşi am contracarat cu ceva.

– Ştiu sentimentul singurătăţii. Am spus pe un ton plin de durere. Când părinţii mei au murit, m-am simţit mai singură ca niciodată. Chiar dacă bunica ma luat în grija ei, tot singură mă simţeam. Câteodată mi-aş fi dorit să fi murit odată cu ei în acel accident. Am spus printre scâncete şi am dat voie lacrimilor să curgă în voie.

Nathan ma luat în braţe, iar eu mi-am pus mâinile în jurul taliei lui, aripile dispăruseră spre marea mea dezamăgirea. Era o senzaţie atât de plăcută. Nu am cuvinte să o descriu. Acolo mă aflam în siguranţă şi nu mai vroiam să îmi dea drumul vreodată.

După o îmbrăţişare care aş fi vrut să dureze o eternitate, el mi-a dat drumul. Şi s-a dat doi paşi în spate.

– Ce ai păţit? Am întrebat precaută, ştergându-mi lacrimile.

Şi-a fixat ochii în pământ.

– Să nu mai spui niciodată că ai fi vrut să mori în accidentul din acea zi. Părinţii tăi ar fi dezamăgiţi dacă te-ar auzi.

– Poftim?! Am întrebat şocată, ochii mei mărinduse de spaimă.

– Tu de unde ştii? Nu menţionasem cum au murit părinţii mei, doar dacă…

Am amuţit şi concluzia la care, am ajuns mă bucura şi mă înspăimântă.

– Tu ai fost! Am exclamat eu. Îngerul meu, cel care ma salvat.

– Da… a recunoscut el cu un zâmbet vag pe buze.

În acel moment realitatea m-a izbit din plin. Şi părinţii mei?

– Nu se poate, părinţii mei, pe ei de ce nu i-ai salvat? Am întrebat şocată şi îndurerată.

El nu mi-a răspuns.

M-am îndreptat spre el şi am început să-l lovesc cu palmele în piept, lacrimile curgându-mi încă pe obraji, nici măcar nu se clintea.

– De ce…? De ce?!… de ce… repetam întruna.

În cele din urmă Nathan mi-a prins mâinile într-o strânsoare ca de menghină şi ma fixat cu privirea, în acel moment am îngheţat, fiecare celulă din corpul meu s-a oprit, doar la o simplă privire. Oarecum simplă, aceasta evoca atât de multe sentimente. Durere, fericire, dezgust, încântare, intrigare, calm, dar niciodată confuzie.

– Când te-am salvat, trebuia să împlinesc o misiune şi anume… să-ţi salvez familia. Am încercat să deviez ruta maşinii voastre, dar nu am reuşit, pur şi simplu puteriile mele erau blocate, parcă maşina avea un fel de scut. Nu am putut face nimic… când maşina s-a izbit de camion am mers să cercetez dacă mai erau supravieţuitori. Tatăl tău încă mai respira, dar el mi-a făcut semn spre bancheta din spate şi atunci te-am văzut pe tine. Erai prinsă în centura de siguranţă şi plângeai. Te-am scos de acolo şi te-am ţinut mult timp în braţele mele, erai atât de speriată încât nu puteai să-mi dai drumul. Te-am dus acasă şi am aşteptat să adormi, m-am întors la maşină, dar din păcate era prea târziu… ştiam că va fi prea târziu din momentul în care, mi-a spus să te scot pe tine de acolo. Erai ori tu ori el. Şi-a dat viaţa pentru tine Aurora. Dar nu a regretat o clipă alegerea făcută, ia părut rău doar că te-a lăsat singură. Apoi m-am întors la tine acasă şi ţi-am şters memoria, dar se pare că nu total, din câte observ. Spuse el şi îmi aruncă o privire suspicioasă.

Nu ştiam ce să spun, cum să reacţionez la toate aceste dezvăluiri, nu am putut să spun decât:

– Vreau să merg acasă, te rog.

El nu a spus nimic, ma condus la maşină, mi-a deschis portiera şi ma dus acasă. Când am ajuns în faţa casei m-am dat repede jos din maşină şi am dat buzna pe verandă, ratând o treaptă şi era cât pe ce să cad şi să-mi izbesc, capul de verandă, dar nu s-a întâmplat pentru că Nathan ma prins de talie.

– Stai uşor. Mi-a spus pe un ton blând.

I-am dat mâinile la o parte de pe talia mea, mi-am recăpătat echilibrul şi am mers mai departe spre uşă. Înainte să intru el ma prins de încheietura mâinii stângi.

– Uite, ştiu că este greu să asimilezi totul, dar vreau să te gândeşti foarte bine la tot ce ţi-am spus şi să mă cauţi, noi doi mai avem multe de lămurit. A spus pe un ton ferm.

Tot ce am putu să spun a fost.

– Bine.

Şi am intrat în casă, smulgându-mi mâna dintr-a lui. I-am trântit uşa în nas cu un sentiment de vinovăţie, pe care, l-am ignorant rapid şi am fugit spre camera mea. M-am închis înăuntru şi m-am băgat sub aşternuturi. În acea seară toată casa era învăluită în scâncetele plânsului meu.

Din fericire bunica nu era acasă.

Am adormit într-un final când ochii îmi secaseră de la atâtea lacrimi şi şerveţelele de nas s-au terminat. În acea seară mi-am visat părinţii şi pe îngerul meu salvator…

 

Autor: Simo

5 thoughts on “Capitolul 5

  1. ce sa spun, wow, chiar mai lasat fara cuvinte 🙂 imi place, sper ca Arora sa nu ramana mult timp “suparata” pe Nathan, si sunt curioasa, curioasa si intrigata 😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s