Capitolul 2

 

În sfârşit după 3 ani de zile mă reântorc la şcoală. În toată această perioadă bunica m-a tot dus pe la fel şi fel de psihologi care îmi tot puneau întrebări despre părinţii mei şi îmi spuneau că durerea este normală mai ales atunci când pierzi pe cineva că trebuie să o las să iasă ca să mă simt mai bine…dar faza e că nu mă simţeam mai bine ci dimpotrivă mă simţeam mai rău pentru că nu ştiam dacă eu am fost cu adevărat acolo în acea zi în care ei sau dus.

Într-o proporţie destul de mare sunt sigură că am fost acolo, dar de fiecare dată când încercam să discut cu bunica despre asta ea îmi spunea că ai mei mă iubesc şi că iubirea mea pentru ei şi a lor pentru mine a creat un fel de conexiune şi prin această conexiune eu am reuşit să îi văd în ziua accidentului.

Ea mi-a spus că doar aveam senzaţia că eram în maşină cu ei, că imaginaţia mea prea bogată este de vină. Deşi nu am crezut asta nici atunci, deci cu atât mai mult nu o să cred nici acum chestia asta cu imaginaţia prea bogată te rog…

Oricum eu mi-am pierdut părinţii la vârsta de 12 ani, iar acum am minunată vârstă de 15 ani şi din păcate sau din fericire trebuie să mă întorc înapoi la şcoală sau liceu mă rog eu îi spun tot şcoală.

Cât am fost plecată împreună cu bunica, aceasta m-a dus prin fel şi fel de ţări şi oraşe, la cei mai buni psihologi. După părerea mea toţi erau la fel diferenţa era la buzunar dar bunica are bani foarte mulţi bani…asta nu înseamnă că sunt o fată de bani gata sau ceva de genul ăsta. Chiar dacă ea este o persoană bogată este şi foarte zgârcită. Nu mi-a dat niciodată bani să-mi iau nimic, nici măcar de ziua mea…venea la aniversare îmi ura la mulţi ani mânca tort şi pleca…niciodată nu am înţeles de ce este atât de zgârcită.

Egoistă mi-a demonstrat că nu este pentru că altfel nu se oferea să mă găzduiască, în fine ar fi fost obligată prin lege dar dacă refuza aş fi ajuns în grija mătuşii mele din Oregon este un sătuc uitat de lume unde nu există nici măcar canalizare…ar fi fost groaznic să stau cu ea.

Când eram mică prietena mea cea mai bună Isabela şi cu mine mergeam în parcul din spatele blocului îmi amintesc şi acum că bunicul ei o întreba mereu ce vrea să-i mai cumpere, îi făcea toate poftele…în schimb bunica pur şi simplu stătea pe bancă şi se uita la mine cu o privire rece şi indiferentă pe care a avut-o multă vreme…asta până când şi-a pierdut fata.

Mi-se pare şi normal să plângi după pierderea unui copil, mai ales că ea o iubea enorm pe mama, dar şi pe tata…chiar cred că mă iubeşte şi pe mine de când s-a întâmplat tragicul accident.

Nu ştiu dacă mă iubeşte pentru că sunt singura ei rudă apropiată sau pentru că semăn cu ai mei izbitor de mult.

Un lucru pe care nu-l voi uita niciodată este seara de după accident. Atunci bunica era zdrobită de durere şi mie îmi secaseră lacrimile de cât plânsesem ore în şir, iar ea a venit la mine şi mi-a spu:

-Aurora scumpa mea fetiţă…chiar dacă mama ta nu mai este şi tatăl tău nu te va mai proteja…eu o voi face. Îţi promit că voi pune totul la bătaie, chiar şi propria mea viaţă ca să te ştiu în siguranţă. Îţi promit! Să nu uiţi asta niciodată. A spus toate aceste lucruri în timp ce plângea cu ochii mari şi roşi şi mă mângâia pe obraz.

 

Lacrimi pe care nici nu credeam că le mai am au început să curgă fierbinţi pe obrazul rece. Atunci bunica s-a băgat lângă mine în pat şi m-a ţinut în braţe. Am plâns aşa şi am suspinat, una în braţele celeilalte până în zori. Asta este o amintire pe care o păstrez cu foarte mare grijă în inima mea.

Probabil că vă întrebaţi ce este cu bunicul meu…păi sinceră să fiu niciodată nu am ştiut toată povestea decât frânturi, portrete descrise în grabă, cuvinte aruncate în nepăsare atât de către mama cât şi de către bunica.

Am înţeles că era militar în armată şi avea un caracter foarte urât. Era violent şi o bătea mai mereu pe bunica. Atunci când a rămas însărcinată ea şi-a dat seama că nu mai poate continua aşa pentru binele ei şi al copilului, a decis să-l părăsească…după plecarea ei am înţeles că bunicul a căzut într-o depresie teribilă şi s-a stins la puţin timp după naşterea mamei mele. Am înţeles că a reuşit să o vadă cu o oră înainte să moară…mi-se pare foarte frumos.

Nu l-am cunoscut şi nu pot să-l judec.

Eu şi părinţii mei stăteam în California la o mică şi primitoare căsuţa pe care eu o iubeam foarte mult…şi folosesc trecutul pentru că bunica a vândut-o şi mi-a făcut frumos bagajul pentru a mă muta la ea.

Când am ajuns la casa bunicii care se afla în luxosul oraş Richmode am fost şocată să văd opulenţa în care trăia, nu numai ea dar şi oamenii din acel oraş. Marea majoritate aveau casele poleite cu aur cât de nefericit să fi pentru a face aşa ceva…părerea mea.

Oricum nu m-am acomodat deloc bine la viaţa de acolo şi ea a decis atunci să călătorim…a spus că asta poate mi-ar face mai bine, iar mi-a împachetat lucrurile şi am plecat Spania, Franţa, Bulgaria, Germania, Grecia, Africa, România ş.a

Am vizitat atâtea ţări încât nici nu mai ştiu care unde este sinceră să fiu…să nu vă închipuiţi că a fost plăcut. În primul rând eu am stat la clasa a II-a în timp ce ea se delecta cu fructe de mare la clasa I şi eu mai eram nevoită pe deasupra să-i car şi bagajele în timp ce ea “ caută un hotel” adică pleca pe nu ştiu unde şi eu trebuia să o aştept cuminte pe o bancă până când se întorcea într-un final ura!!! partea bună este că mereu s-a întors.

La sfatul Fionei cea mai bună prietenă a bunicii am mers la mai mulţi psihologi din ţările respective. Erau renumiţi şi aveau foarte multe premii şi atestate în psihologie, ce oameni trişti mă gândeam ei trebuie să asculte toţi nebunii printre care şi pe mine.

Toată călătoria asta a durat 3 ani. Câteodată mai poposeam pe la o prietenă a bunicii şi mai mergeam la şcoală în ţara respectivă de exemplu când am fost în Italia am făcut şcoală timp de o lună…şi cam asta era perioada în care eu mergeam la şcoală câte o lună două sau trei în fiecare ţară cum decidea bunica. Ştiu că în Elveţia am stat 5 luni îmi făcusem câţiva prieteni şi era chiar şi un băiat drăguţ pe care-l plăceam dar nici măcar nu am reuşit să-i aflu numele…chiar când m-a invitat la petrecerea lui şi urma să facem cunoştinţă bunica m-a strigat de pe verandă şi m-a pus să mă urc în maşină pentru că plecam. Am fost foarte supărată pe ea. Atunci ştiu că nu am mai vorbit 2 săptămâni. Ea tot încerca desigur să comunice cu mine dar eu o tratam cu răceală.

Când într-un final ne-am întors în America i-am spus că eu nu vreau să mă întorc în oraşul ăla plin de snobi fandosiţi. Spre surprinderea mea aceasta a fost de acord, aşa că ne-am mutat într-un orăşel drăguţ şi liniştit numit Quaietli numele i-se potrivea foarte bine pentru că oraşul era foarte liniştit. Oameni cumsecade în vârstă peste tot cu fel şi fel de grădini care mai de care mai aranjată şi m-ai îngrijită. Era o plăcere să te uiţi pe geam şi să ai parte de o asemenea privelişte.

Bunica a găsit o casă la un preţ foarte bun este destul de izolată de celelalte case. Cum mergi pe stradă fix în capătul ei dai peste câţiva brazi falnici şi înalţi. Nu prea vezi nimic de ei, dar dacă te uiţi cu atenţie zăreşti o casă, casa mea. Este foarte frumoasă…cam veche dar frumoasă. Arhitectura este simplă dar are un efect izbitor asupra privitorului. Toată casa este vopsită într-un alb foarte frumos cea mai frumoasă nuanţă de alb pe care am văzut-o vreodată alb pur. Ferestrele sunt încadrate cu nişte dungi foarte fine aproape isesizabile dacă nu eşti atent, de culoare vişinie. Veranda şi acoperişul sunt dintr-un lemn care are o culoare foarte frumoasă este un fel de maro roşcat foarte interesant. Seara bate mai mult spre negru.

Oricum casa nu este mare are o sufragerie, o bucătărie, care nu are nici măcar uşă am pus eu o perdea aşa de formă, cum ieşi de la bucătărie în dreapta urici la etaj unde gseşti o debara, camera mea, cea a bunicii şi baia care era foarte micuţă dar încăpătoare totuşi, îmi pare rău că nu intră o cadă acolo avem duş din păcate.

Cam asta este descrierea casei şi a celor 3 ani petrecuţi departe de “casă” cred…nu ştiu ce mai înseamnă a avea o casă. Pentru mine termenul ăsta nu mai înseamnă absolut nimic.

Ar fi trebuit ca azi să încep şcoala dar se pare că bunica încă nu a “mituit” destule persoane ca să-i facă voia deci cred că voi mai aştepta o vreme…

O să merg la liceul Cross la clasa de filologie cred, am înţeles de la bunica, că doar acolo ar mai fi locuri libere deci nu prea ştiu.

Abia aştept să încep cursurile să cunosc iar oameni noi şi  sper din tot sufletul că de data asta să nu ne mai mutăm.

Ceasul arată ora 01:00 PM nu pot să cred că am stat trează până la ora asta, stând pe marginea pătuţului improvizat de la pervaz cu o pătură pe mine şi rememorând cei 3 ani în care m-am pierdut ca persoană. Sper totuşi să mă regăsesc…vreau să încep o nouă viaţă.

Şi cred că la Cross o să reuşesc asta. Mă bag în pat cu un singur gând în minte şi anume că o să fiu o nouă eu de îndată ce voi intra pe porţile liceului. Îmi pun capul uşor pe pernă, trag plapuma peste şi închid ochii, mă las în voia somnului, purtată de aripile îngerului care mă ghidează spre tărîmul viselor. Adorm…

 

Autor: Simo

6 thoughts on “Capitolul 2

  1. Dragut, imi place cum ai descris peisajele si cum i-ai descris sentimentele, o alta presupunere (stiu de omor cu ele da ce sa faci 😛 :D) la scoala o sa se intalneasca cu “Protectorul” ei nu-i asa? oricum, o sa aflu eu, Kisses Dark Rose P.S: tine-o tot asa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s