ganduri

Zâmbete

c78f2959c8d49d17a9438a62cb8d0a29

 

Câteodată mă gândesc de unde am plecat și pe ce drum am mers,

Câteodată mă întreb dacă tot ce am pierdut a meritat să pierd,

Câteodată, doar câteodată regret că nu am mers pe un drum mai drept

Am încercat să fug de tot, de griji, de sentimente, toate le-am lăsat pe trepte

Fără zâmbete, fără griji am mers mai departe fără să văd unde am o parte

O parte unde să mă așez să spun că îmi e casă, un zâmbet pe care să-l ofer ca legământ la masă

Nu am avut un zâmbet drept mereu am încercat să-l neg, dar când în sfârșit a venit el eu am fugit fără să sper

Am fugit departe în larg fără să vreau să aud că un suflet mă strigă neîncetat

Am fugit și încă fug să nu mai sper că am acest legământ

ganduri

Dramă

629d050e497123dec728f74c91ebf61c

 

O dramă s-a născut atunci când te-am lăsat să-mi iei sufletul îndurerat

Nu m-am gândit la consecințe, la drame, sau la suferințe

    M-am gândit doar la noi să fim un tot format din doi

    Dar tu ai preferat să fugi după ce m-ai ruinat lăsându-mă printre stânci  

    Stânci gole, ce mai poartă încă pecetea ta fierbândă

    Nu am știut când să renunț, să strig, să fug să nu te aud

   Nu am știut când trebuia să-mi iau haina și să-ți spun pa pa

    Dar știu că nu mi-a fost ușor să iau cioburi oglindite de dor și să le pun încet încet la locul lor de drept

    Am fugit acum departe, în lumea mea ascunsă într-o carte și am rămas acolo închisă până când viața mi-a arătat o pistă

    O pistă pe care sufletul meu își v-a cunoaște, iar o decolare

 

 

ganduri

M-am regăsit

dc60dc83c8d77ef7065acb8cef98802f

 

Nu știu unde am fost plecată, am petrecut mult timp încercând să trăiesc pentru alții, încercând să le fac pe plac altora. Am petrecut mult timp luptându-mă cu cei din jur să-i fac să vadă cât de multă nevoie aveam de susținearea lor în momentele, în care îmi pierdeam drumul. Asta nu s-a întâmplat,  mereu eram cea uitată într-un colț cu răspunsul că “Ești puternică te descurci tu! Altcineva are nevoie de noi!” exact, altcineva, iar când eu m-am ridicat și nu am mai avut nevoie de voi am plecat. Unii ați rămas șocați, alții v-ați întrebat de ce nu am rămas la pământ ca să puteți să-mi luați pulsul din când în când. Să vă spun drept nici eu nu știu de ce m-am ridicat, de ce nu am rămas acolo unde îmi era bine și frumos. Poate din cauza prostiei care vă guverna pe unii dintre voi, care credeați că o persoană puternică e mereu așa, că nu poate avea puncte slabe, că nu poate suferi în tăcere. Poate din cauză că mă abandonaserăți pentru persoane care urlau după atenție cu voce tare, cu lacrimi amare. Eu urlam în sinea mea și așteptam să văd dacă cineva mă aude, mă vede, dacă tot proliferează că mă cunoaște. De fapt nimeni nu m-a cunoscut cu adevărat, pentru că nu am dat voie să se ajungă până acolo, pentru că mi-am dat seama la timp ce fel de hram purtați majoritatea și v-am dat afară după ce m-ați pus la pământ cu nepăsarea voastră. Am fost chiar atât de demnă încât să nu mă rog de voi să nu cerșesc atenția dată cuiva care fără atenție s-ar fi târât probabil pe jos.

Am cunoscut multe persoane foarte rele de-a lungul anilor, multe persoane care efectiv uitau că exiști, uitau ce ai făcut pentru ei, cum te-ai purtat cu ei. Uitau că tu te-ai deschis în fața lor cât ai putut, dar comportamentul lor te-a făcut să ajungi din nou în vizuină. Timp de ani de zile am căutat acele suflete care să rezoneze cu mine. Acei oameni pe care să-i simt aproape și să mă deschid fără restricții în fața lor. Nu pot să spun că i-am găsit, dar pot să spun că există o persoană care m-a făcut să am mai multă încredere de a-mi deschide sufletul decât toți trădătorii din trecut la un loc, care are o hibă, pentru care din păcate o să ajung din nou să fac ce făceam în trecut, să mă închid în mine. Pentru că totuși rezonez cu sufletul acestei persoane o să rămân în viața ei să ascult, să ajut cum pot, dar nu o să mă mai deschid niciodată în fața nimănui pentru că sufletul meu vrea să dea tot, dar din păcate a dat și trebuie să se reîncarce și să rămână acolo unde îi este locul, în vizuina lui întunecată.

De-a lungul vremii am constat că oamenii nu merită să știe cum ești structurat, ce porți în tine, pentru că ori nu te vor accepta, ori te vor alunga după ce ajungi să depășești granița impusă de tine. Când asta se întâmplă doar tu pierzi, iar eu cel puțin nu mai sunt dispusă să pierd nimic din mine pentru altcineva. Am pierdut pe drum prea multe bucăți, pe care nimeni nu mi le va mai da înapoi. Astăzi e ziua în care m-am regăsit și în care nu voi mai lăsa bucăți din mine nicăieri vreodată!

 

ganduri

Te scufunzi încet

e135ecbdd3655df21577a0ac55e42031

 

Există atât de multe momente în viață când îți vine pur și simplu să te scufunzi. Să lași grijile și stresul să te acapareze și să te ascunzi într-un loc ferit de lumea din jur. Câteodată vrem prea mult de la noi și de la cei din jur, câteodată facem ierarhii, lucru ce în viața socială nu-l consider greșit, dar când vedem că această ierarhie nu este aşa cum o vedem, ne întristăm și ajungem într-un punct foarte urât. Ne chinuim sufletul pentru că ținem mai mult la unele persoane din viața noastră decât țin ele la noi și oricât de greu ar fi, trebuie să realizăm unde stăm în viața fiecăruia.

Nu e un capăt de drum dacă iubim o persoană mai mult decât ne iubește, poate dacă oferim timp și înțelegere va ajunge să vadă și să înțeleagă modul nostru de a iubi, dacă nu, atunci trebuie să avem puterea să mergem mai departe. Trebuie să avem puterea să renunțăm la oamenii care nu ne ajută sufletește, care ne fac să ne simțim rău. Izolarea nu e o soluție, dar dacă vreți să țineți în viața voastră o persoană, care prin anumite chestiuni vă rănește pentru că așa reacționează ea în anumite momente, puteți să vă izolați. Sigur puteți să-i fiți aproape să o sfătuiți, dar păstrați pentru voi sentimentele, grijile și toate lucrurile pe care ați vrea să i-le spuneți, nu e o pedeapsă, e pur și simplu reacția voastră la ceva ce nu poate fi schimbat din firea persoanei dragi vouă. Nu trebuie să renunțați dacă lucrurile se pot rezolva și așa. Știu că nu e ușor și poate de multe ori izolarea nu o să vă ajute, dar merită să încercați și încet, încet să vedeți dacă vă mai pasă sau nu de persoana în cauză. Poate o să constatați că puteți merge pe drumul vieții voastre și singuri.

O altă chestiune foarte ciudată care mi s-a întâmplat de-a lungul anilor a fost acela că am oferit prea mult! Mult prea mult tuturor celor din jurul meu! Și am ajuns într-un punct în care nu mai am resurse. Nu mai pot sufletește să ofer, să fac chestii mici și drăguțe pentru cei din jurul meu. M-am oprit, pentru că am văzut de-a lungul anilor că nu sunt nici măcar apreciată. Nu aștept nimic în schimb, știu că nu există persoane identice sufletește, dar îmi doream măcar la puțină apreciere. Care nu a venit niciodată, ba dimpotrivă eu eram cea acuzată că nu știu să mă port, sau că nu-mi pasă sau că sunt rece. Ei bine acum o să devin, măcar să nu mai fiu acuzată pe nedrept zic. 

 

ganduri

Când renunți să-ți mai pese!

cdd96caa3b6023a5424b0e8af04e4edf

 

Sunt acele momente în viață în care punem prea mult suflet și ajungem să fim răniți de oamenii pentru care suntem în stare să băgăm mâna în foc că nu ne-ar răni vreodată. Și totuși o fac…pentru că noi le dăm puterea aceasta. Ne rănesc și pleacă mai departe după ce noi i-am invitat cu toată dragostea în sufletul nostru. Renunță la noi și se dispensează cu o ușurință macabră, nu le pasă ce lasă în urmă, le pasă doar de propria persoană. Mă întreb câteodată…oare nu e mai bine așa? Nu e mai bine să renunți la persoane ce nu te mai ajută să te dezvolți sufletește, ce nu te mai ajută să crești și să evoluezi? Sau de care pur și simplu te-ai plictisit pentru că le-ai suportat prea mult principiile și ideile? Nu e mai bine să abandonezi aceste persoane și să-ți vezi de drumul tău? Să faci toate astea fără să-ți pese?

De mult prea multe ori am încercat să fac asta…am încercat să abandonez oamenii care mă răneau, sau pur și simplu mă tratau de parcă eram invizibilă, sau care pur și simplu nu-mi acordau respectul cuvenit. Alegeam să le mai dau o șansă și încă una și încă una, până când cu fiecare șansă, pierdeam o bucățică din sufletul meu. Cu fiecare șansă dată am rămas fără nimic…am ajuns să fiu obosită și secată sufletește pentru că nu mai aveam efectiv resurse să ofer în continuare…ironia cea mai mare era că atunci când nu aveam ce să mai ofer eram dată uitării. Eram aruncată într-un colț pentru că nu mai puteam fi ca înainte, pentru că mă schimbasem brusc. Poate mă schimbasem, adevărul e că ajungeam în aceste stări, în care nu voiam să mai vorbesc cu nimeni și nu voiam să mai știu nimic din ce se întâmplă în jurul meu. Mă săturasem de toți și de toate. 

În acele momente, în care aveam și eu nevoie de șanse, în care aveam nevoie să văd o mână întinsă din partea celor care au știut doar să ia și să plece, am rămas singură să adun rămășițele lăsate în urmă de ei și să încerc să aprind o scânteie, stinsă cu atâta cruzime de nepăsarea altora. Nu am reușit mereu să mă repun pe picioare, când cineva drag își lua bagajul și pleca din sufletul meu, sau când vedeam cum sunt atât de ușor dată la o parte. Pentru că eu nu sunt așa…

Eu mă număr printre nefericiții care pun prea mult suflet, care de ani de zile se luptă cu bunătatea față de omaenii nepotriviți; care ajută indiferet câte palme a primit de la o persoană. Dar astăzi după atâția ani, m-am săturat să mai ajut și să mai ofer din sufletul meu, bucăți celor care nici măcar nu sunt prețuite…m-am săturat și pun punct în sfârșit. Am înțeles că trebuie să aleg cu înțelepciune persoanele, pe care le las să calce pragul sufletului meu și să nu las pe nimeni, să intre cu bocancii murdari în el. Am înțeles în sfârșit că trebuie eu să plec acolo unde nu mi-se va duce dorul și că trebuie să rămân acolo unde sunt dorită.