Uncategorized

O poveste şi un acoperiş

Stăteam pe marginea acoperişului neştiind încotro să o apuc. Priveam oraşul liniştit sub soarele ale cărui raze mângâiau grădinile şi parcurile. Nu credeam că voi privi vreodată lumea din această postură. Nu credeam că voi avea ocazia să văd cât de multă suferinţă există în spatele unui zâmbet, cât trebuie să ţi în tine lucuri revoltătoare mult prea dezastruoase pentru a fi rostite. Şi cu toate acestea, în ciuda principiilor mele şi a educaţiei primite, acum stau pe marginea acoperişului şi mă gândesc la oamenii care mi-au invadat viaţa dând buzna şi lăsând cele mai murdare lucruri înăuntru, mă gândesc la naivitatea mea care m-a aduc în postura de a fi manipulat de persoane pe care le credeam dragi sufletului meu.

Nu vreau să mă sinucid dacă la asta vă gândiţi, nu am ajuns atât de departe încât să nu îmi mai doresc să lupt. Iubesc viaţa chiar dacă ea se încăpăţânează să mă dărâme şi să mă umilească în cel mai crud mod cu putinţă. Vreau să trăiesc şi vreau să lupt pentru mine acum că toate persoanele din viaţa mea m-au lăsat de izbelişte.

Odată eram ca voi, fericit şi mulţumit de viaţa pe care o duceam, dar cu toate acestea întodeauna mi-se cerea mai mult decât puteam oferi. Întodeauna oamenii aveau pretenţia ca eu să fac mai mult decât era fizic şi psihic posibil. De ce acest tratament? Pentru că nu puteam să refuz oamenii care veneau la mine cu o vorbă bună şi o cerere bine formulată. Iubeam oamenii din jurul meu şi voiam să-i ajut. De mic îmi doream să fiu doctor ca să pot empatiza cu pacienţii şi să-i ajut pe cei nevoiaşi, din păcate soarta a avut alte planuri. Am ajuns într-un birou ticsit de oameni făcând pe contabilul, de multe ori rămânând şi peste program ca să pot termina bilanţurile cerute de superiori.

Aveam o viaţă monotonă, dar fericită. Soţia mea frumoasă mă aştepta de multe ori cu masa făcută, în primii ani cel puţin ajunsesem să ne înţelegem din priviri, asta până într-o zi când toate lucrurile promise, toate secretele împărtăşite, toate declaraţiile de dragoste au dispărut odată cu ea. Dacă ar fi să retrăiesc trecutul nu aş şti ce să spun că a determinat-o să plece. Poate  a fost dorinţa mea de a avea un copil, care după primii 4 ani de căsnicie s-a intensificat, sau poate au fost avansurile şefului meu, care venea din ce în ce mai des pe la noi când eu aveam de lucru până seara la birou. Câteodată ajungeam să ne intersectăm pe aleea din faţa casei acesta scuzându-se pentru deranj şi având mereu o scuză pregătită.

Nu mult după incidentele care au urmat şi anume momentul cheie când i-am prins în patul meu pe jumătate dezbrăcaţi, aceasta şi-a luat lucrurile şi a plecat fără o scuză sau un regret. Probabil fericită că scapă de un amărât de contabil, care fusese concediat o săptămână mai târziu.

De acolo declinul meu a început să se intensifice. Nu-mi puteam găsi de lucru şi trăiam mai mult din mila părinţilor şi a vecinilor, care-mi mai aduceau câteva resturi de mâncare. Ajunsesem să rămân îmbrăcat cu aceleaşi haine 3 săptămâni la rând şi să nu  mă spăl decât la nevoie. Duceam o viaţă mizeră, care nu putea să mă ducă decât la şi mai multă degradare.

Părinţii au încercat să-mi vorbească dar fără sorţi de izbândă. M-am hotărât să iau viaţa în propriile mâini încă de la vârsta de 18 ani, când am renunţat la planurile de a deveni medic. Mi-am luat bacalaureatul şi am început să lucrez pentru diferite spălătorii de maşini, fiind plătit suficient cât să mă pot hrăni. Cu toate astea nu-mi puteam plăti chiria, aşa că mă mutasem în garajul părinţilor mei, nedorind să îi las pe aceştia să-mi reamenajeze vechea cameră.

Stau şi mă gândesc la vremurile acelea, când mama venea îngrijorată în garaj să vadă dacă sunt bine, dacă nu fugisem încă. Ea ştia foarte bine ce poamă are la uşă, chiar dacă am dezamăgit femeia pe care am iubit-o cel mai mult în viaţă, aceasta nu m-a abandonat şi a fost o mamă adevărată până în ultima clipă a vieţii sale. Cât despre tata, el a fost un om bun, care i-a fost alături mamei iubind-o aşa cum o femeie ca ea merită să fie iubită. Nu a înşelat-o niciodată pentru că nu avea nevoie să facă asta. Mama îi oferea toată dragostea şi atenţia pe care un bărbat o necesita de la femeia lui. Nu era cicălitoare şi nici nu punea paie pe foc într-un conflict. Ea îşi expunea punctul de vedere clar şi răspicat astfel încât receptorul să nu o poată contrazice.

În liceu eram printre copii populari, nu aveam note bune, dar nici proaste. Preferam să stau cu băieţi care-mi erau inferiori intelectuali şi să ies cu fete uşor de manipulat ca să facă ce voiam când voiam. Eram un golan şi nu ascundeam asta ci mă mândream cu statutul pe care eu singur mi-l atribuisem. Cu toate astea după cei 4 ani de vagabondaj şi-au spus cuvântul, nu reuşisem să iau bacalaureatul din prima aşa că mă pusesem cu burta pe carte reuşind să scot nota 6,05 şi zbughind-o fericit pe poarta liceului. Nu am mai păstrat legătura cu nimeni din liceu, deşi erau persoane cei mai buni din clasă, tocilarii cum îi numeam noi, care reuşiseră să ajungă bine. Unii au luat drumul economiei ajungând oameni de afaceri, iar alţii nu au avut şansa să treacă mai sus de postul de contabil, alţii au fost destul de norocoşi încât să ajungă la medicină. Acum fiecare şi-a ales drumul, al meu fusese decis din ambiţia mea prostească de puşti cu hormoni incontrolabili. Făceam ce voiam când voiam, chiar dacă ai mei încercau să vorbească şi să-mi explice eram mult prea surd ca să le aud strigătele de ajutor datorită fundăturii pe care o luase fiul lor.

Nu-mi dau seama exact când m-am reabilitat, acum am 40 de ani şi când alţii sunt la casele lor cu nevastă şi copii eu stau pe un acoperiş gândindu-mă la toate palmele primite de la viaţă. Am decis să merg pe un drum care nu-mi aducea avantaje, am ales să stau printre oameni care mă jucau pe degete, am ales calea uşoară şi am pierdut. Părinţii mei au murit, casa lor este singurul acoperiş pe care-l am, fără el aş fi ajuns să dorm pe stradă. Serviciu, nu am chiar dacă am aplicat pentru mai multe posturi, aştept răspunsul care se pare că nu reuşeşte să mai ajungă.

De ce vă spun toate astea? Pentru că am greşit şi se spune că a greşi este omenesc, dar eu am făcut asta voit, conştient, poate influenţat, dar în mare parte consimţit. E vina mea că mi-am distrus viaţa şi cu toate astea nu mai pot da timpul înapoi. Părinţii mei au plecat în lumea celor drepţi împăcaţi că fiul lor s-a schimbat. Voi continua să lupt în cinstea lor şi pentru a da vieţii o lecţie cea în care eu decid cine vreau să fiu. Târziu va fi la un moment dat, dar deocamdată mă străduiesc să fac lucrurile ca la carte.

Sper să vă placă povestea mea m-am hotărât ca în fiecare săptămână să încerc să postez astfel de poveşti care nu au mai mult de 2-3 pagini. Sper să vă placă ideea mea, motivul pentru care fac asta este ca să îmi descarc sentimentele negative acumulate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s